În stațiile mari și cu volum de lucru mai mare, erau casele de bilete, cu casieri.

Impiegatul de mișcare avea doar atribuțiile lui în legătură cu circulația și manevra. În stațiile intermediare, nu erau case de bilete, însă impiegatul făcea și funcția de vânzător de bilete.

Gestiunea era în grija șefului de gară. Între sala de așteptare și biroul de mișcare era amenajat un ghișeu, unde călătorii veneau după bilet. În birou era amenajat ternionul cu bilete, așezate frumos în căsuțe pe diferite relații de călătorie. Amintesc că atunci erau biletele de carton.

Și nu știu cum se făcea, că tocmai când era mai multă circulație și manevră de n-aveai timp să respiri, atunci era și la ghișeu coadă, bătând în geam să le dai bilet.

Aveam un coleg, Dumnezeu să-l odihnească, se ridica de la pupitru nervos, deschidea ghișeul…

“Un bilet pân’ la…“, zicea omul. Impiegatul trăgea biletul, îl composta cu data și timpul, lua banii. Și tot așa.

Bate în ușă un om, intră și spune “Dom’piegat, eu am cerut bilet la Pașcani și matale mi-ai dat la Dej.”
“Acolo să te găsesc!“, răspundea impiegatul furios.

(Biletele stricate sau greșite se puteau anula).

Eu, pentru asemenea răspuns, la o reclamație puteam fi dat afară. Colegul meu era nepotul șefului Diviziei Mișcare Regional…