Deși am lucrat în ramura mișcare – comercial, mereu m-au impresionat locomotivele. Primii fiori, dar și dragostea pentru mastodonții cu abur și starea lor emblematică, i-am avut de copil. ( De ce n-am fost mecanic, e altă poveste).

Acele locomotive spuneau totul despre calea ferată. Cu boghiurile vopsite roșu, cazanul și tenderul negru strălucitor, cercurile aurite ce înconjurau coșul de fum, pufăitul grav și sunetul fluierului auzit de la kilometrii.

Le-am apucat încă din 1979 din cele ce au mai rămas “în viață”.

Seriile 23.000, 32.000, 50.000, 150.000.

Ultimele lor drumuri au fost pe linii secundare, cele mai mici. Cele mai mari folosite pe linii principale pentru lucrări la infrastructură. Uzinele Malaxa și Reșița și-au închis porțile.

Sursă foto: Reșița.ro

Au apărut locomotivele diesel-electrice, DA, cum erau inscripția. Electroputerea începea noul progres. Din salopetele mecanicilor și fochiștilor de demult a rămas amintire praful și mirosul de cărbune, focul dogoritor și urmele de unsoare neagră.

Apoi locomotivele electrice pe anumite porțiuni de electrificare a liniei. EA 060 de exemplu, cu eleganța și rafinamentul lor unde cămașa albă și cravata nu se murdăresc. Parcul de locomotive a rămas mereu o legendă vie în amintirea veteranilor de demult.

De aceea, eu însumi mă aplec cu respect în fața mecanicilor pentru efortul muncii, dragoste, pasiune și măiestrie, chiar desfășurate în condiții de stres, indiferent care au fost coloșii de metal.

Am lucrat împreună toți în colaborare și înțelegere. N-avea ce căuta între noi lipsa de umanitate, nătângia. Cu mulți mecanici, ca și cu operatori RCT, eram cunoscuți, prieteni, vecini de apartament, foști colegi, chiar de liceu.

Mulți dintre ei, asemenea colegilor de la mișcare, au luat ultimul tren… spre Cer.

Parcă unii prea repede. Aș vrea să mai stăm de vorbă, să întoarcem amintirile.

Uneori nu-mi vine să cred. A rămas calea ferată cu drumurile ei, scurte sau lungi.

Un gând pios urmașilor acestora.