În ultimii ani, atât zonele metropolitane, cât și satul începe să apară în alegerile familiilor tinere. Munca la distanță a dat o formă mai flexibilă legăturii dintre profesie și marile centre urbane, iar apropierea de natură, liniștea și apartenența la o comunitate au devenit criterii tot mai importante în alegerea locului numit „acasă”.
Studiul românesc Reorientation of the Population from Romania towards the Rural Area – Changes Generated by the COVID-19 Pandemic, publicat în 2025 pe baza datelor Institutului Național de Statistică, arată că, în 2023, 34,9% dintre schimbările de domiciliu înregistrate în România s-au produs din mediul urban către cel rural (rural însemnând în mare parte zonele metropolitane, dar și satele locurilor natale). Mai mult, dintre participanții la cercetarea realizată în rândul persoanelor care au făcut această mutare, peste 85% aveau cel puțin un copil minor. Posibilitatea de a lucra de acasă s-a numărat printre motivele care au făcut această schimbare realizabilă. (vezi Studiul integral).
Dincolo de cifre se află însă poveștile unor oameni care nu privesc întoarcerea la sat ca pe o renunțare la avantajele vieții moderne, ci ca pe un câștig: mai mult timp trăit împreună, o copilărie aproape de natură, legătura cu bunicii și șansa de a aparține unei comunități în care oamenii încă își dau binețe.
Pentru Claudia și Edi, alegerea are și o dimensiune profund personală: este întoarcerea în Maramureșul natal și dorința ca fiul lor, Matthias, să crească în locul în care rădăcinile familiei sunt încă vii.
Am vorbit cu ei despre trecerea de la ritmul orașului la tihna satului, despre natură, bunătate și copilăria pe care își dorește să i-o ofere fiului său – într-un „acasă” în care timpul pare să aibă mai multă răbdare cu oamenii.
“Acasă”: locul unde timpul se scurge într-un ritm mai lent
Rădăcini și Aripi: Dragă Claudia, locuiești în inima urbană a Transilvaniei, alături de familia ta frumoasă – care s-a întregit de un an cu un pui de om minunat și două pisici. Pentru mine, tu și Edi sunteți dovada vie că nu trebuie să fii „tradiționalist” în sensul clasic pentru a prețui viața la sat, ci e suficient să ai un respect profund pentru frumos și autentic. Ați decis că locul unde vreți să vă vedeți copilul crescând va fi într-o zonă splendidă atât din punct de vedere geografic, cât și al încărcăturii obiceiurilor. Ce anume din Maramureș a rezonat atât de tare cu viziunea voastră despre „acasă”?
Claudia: Am fost binecuvântată să mă nasc în Maramureș, într-un sat desprins parcă din povești, plin de peisaje care îți taie respirația, de oameni care și azi îmbracă straiele de sărbătoare și merg în fiecare duminică la bisericile de lemn care au devenit atât de cunoscute chiar și peste hotare; un loc unde timpul se scurge într-un ritm mai lent și mai lipsit de încărcătura zilei, sentiment atât de cunoscut, din păcate, de cei care locuiesc în mediul urban.
Maramureșul a însemnat întotdeauna „acasă” pentru mine și mulți ani nu credeam posibilă o reîntoarcere acasă, în special pentru că soțul meu nu a avut nicio legătură cu viața satului până să mă întâlnească pe mine. Știam însă că iubește și el zona aceasta a țării și că mereu simțea cum i se taie respirația atunci când revedea frumusețea locurilor.
Decizia de a ne muta în lumea satului a venit, în primul rând, din dorința de a fi mai aproape de natură, de a mai încetini cumva timpul și de a reîncepe să ne bucurăm de lucrurile „mici” (doar în aparență, pentru că mereu m-a fascinat schimbarea anotimpurilor, apusul și răsăritul etc. Mai mult, caut cu privirea, în fiecare seară, luna 😊). Dorința ne-a fost întărită odată cu primele luni din viața copilului, când am observat din nou nevoia omului de a fi cât mai aproape de natură.
De ce Maramureșul? Poate pentru că rădăcinile mele sunt încă acolo și mi-aș dori din tot sufletul ca băiețelul nostru să crească într-un loc atât de frumos și liniștit.
Rădăcini și Aripi: Ai locuit mult timp în București, iar de ani buni ești în Cluj — ambele zone puternic urbanizate, unde totul se mișcă rapid, cu o forță care transformă realitatea de la o zi la alta prin proiecte de anvergură. Cum privești, din mijlocul acestui vârtej, tranziția către o zonă în care timpul pare să aibă, în sfârșit, mai multă răbdare cu oamenii?
Claudia: Recunosc că, inițial, am simțit frică, m-am tot întrebat dacă decizia pe care am luat-o este cea corectă, dacă liniștea nu va deveni cumva prea apăsătoare, obișnuiți fiind cu un stil de viață complet diferit. Apoi am încercat să înlătur sentimentul acesta de frică și să mă bucur de ceea ce oferă cu adevărat lumea satului: activități în aer liber, posibilitatea de a-ți cultiva mâncarea (dacă dorești), intimitate, însă și comunitate (ține doar de tine cum vrei să te poziționezi în raport cu ceilalți), timp mai mult pentru activitățile preferate, pentru că traficul nu prea există, cel puțin nu la nivelul orașelor mari. Ca să răspund concret la întrebare, privesc această tranziție cu optimism. Știu că mare parte din această nouă aventură depinde de felul în care o privim și construim.
Satul – locul în care copiii învață să prețuiască timpul
Rădădini și Aripi: Pentru un copil crescut în tumultul urban, contactul direct cu pământul, animalele și natura, în general, este un privilegiu. Ce abilități și ce trăsături de caracter speri să dezvolte Matthias aici, pe care nu le-ar fi putut cultiva la fel de ușor într-o zonă urbană?
Claudia: Sper să învețe să iubească și să respecte natura, cu tot ce ține de ea: plante, copaci, animale, anotimpuri, fenomene ale naturii etc. Sper să învețe să prețuiască și timpul. E clar că nu poate fi oprit, însă poate fi folosit și în așa fel încât să cuprindă cât mai mult din ceea ce iubim. De asemenea, sper să cultive calități și sentimente precum bunătate, empatie, bucurie, mulțumire, recunoștință, iubire, corectitudine și să înțeleagă că ține doar de noi să păstrăm un loc la fel de bun/să-l transformăm în ceva mai bun decât l-am găsit. Dacă ar fi să aleg o singură calitate, aș alege bunătatea și mi-aș dori să lase o dâră de bunătate pe oriunde merge.
Așa cum menționai și tu, e important ca un copil să se bucure de tot ce oferă natura: să se cațere în copaci, să cultive legume, să planteze un copac, să ude florile, să hrănească animale, să sară în baltă după o ploaie de vară etc. Cred că toate aceste activități, aparent banale, nu fac decât să-l ajute să se dezvolte armonios fizic și emoțional.
Rădăcini și Aripi: Una dintre valorile unei zone cu specific rural, alături de liniște și tihnă, este comunitatea. Cum vezi această trecere de la un așa-zis „anonimat urban” la o comunitate unde oamenii se salută pe drum, se ajută la nevoie și își dau binețe necondiționat?
Claudia: E adevărat că orașul ne-a scos din zona de confort în ceea ce privește relaționarea cu ceilalți, însă e un sentiment plăcut să știi că aparții unei comunități și că nu ești doar o față într-o mulțime. Cu toate că se simte și în mediul rural un declin în ceea ce privește ajutorul oferit celorlalți, vreau să cred că, la nevoie, cineva simte și nu trece indiferent pe lângă greul tău.
Rădăcini și Aripi: Trăim într-o lume în care părinții se luptă din ce în ce mai mult cu timpul petrecut de copii în fața ecranelor. Ce îl apropie pe Matthias de viața în aer liber sau ce puncte de interes poate avea un pui de om în plină dezvoltare motorie și cognitivă în natură?
Claudia: Matthias e un copil extrem de curios și nu cred că e o excepție de la regulă. Încă de la vârste fragede, copiii vor să simtă mediul înconjurător. E important pentru ei să atingă iarba, frunzele, copacii, să se joace cu apă, nisip, să fie implicați în toate activitățile părinților. Cred că e important să nu diminuăm implicarea celor mici în activitățile zilnice. Chiar dacă durează ceva mai mult până să finalizăm procesul, câștigăm punând baze sănătoase educației copiilor noștri.
Rădăcini și Aripi: Mulți părinți se tem că mutarea departe de oraș înseamnă privarea copilului de oportunități (cursuri, evenimente, socializare). Cum gestionezi tu acest echilibru și ce ai descoperit că poate primi copilul în schimb, ceva ce zona exclusiv urbană nu poate oferi niciodată?
Claudia: E adevărat că aceasta a fost și una dintre fricile noastre atunci când am luat o astfel de decizie și, din fericire, facem parte din categoria celor care pot să îmbine ambele lumi. Însă, chiar dacă nu am fi avut această posibilitate, cred că mutarea la sat s-ar fi întâmplat pentru simplul fapt că liniștea, comunitatea, natura, timpul ceva mai răbdător cu oamenii contribuie la construirea unui mediu în care copilăria să fie un loc sigur, ceva mai ferit de greutățile zilnice. Din punctul meu de vedere, lumea satului oferă cel mai complex și sigur tip de copilărie.
Legătura eternă dintre bunici și nepoți
Rădăcini și Aripi: Se spune că părinții oferă aripi, iar bunicii sunt cei care întăresc rădăcinile. Suntem generația de părinți care se caracterizează prin faptul că ne creștem singuri copiii, departe de acel „sat” despre care se spune că este nevoie pentru creșterea unui copil. Cum vezi tu rolul bunicilor în universul copilului tău și ce fel de amintiri îți dorești ca ei să îi lase moștenire?
Claudia: Bunicii au un rol extrem de important în viața celor mici și parcă legătura dintre aceștia există dintotdeauna. Mai mult ca oricând, lumea are nevoie de bunici implicați, bunici care să completeze/continue efortul părinților de a-i educa pe copii.
Trăim într-o lume într-o continuă mișcare și agitație și poate că rolul bunicilor e tocmai cel de a mai încetini puțin acest ritm accelerat. Majoritatea bunicilor prețuiesc mai mult timpul petrecut cu nepoții, sunt mai răbdători și dornici să fie prezenți în fiecare etapă de dezvoltare a copilului (poate pentru că, atunci când erau, la rândul lor, părinți, munca și ritmul alert nu le-au permis să facă asta. Să nu uităm, de asemenea, că suntem generația copiilor care au avut părinții plecați peste hotare, așadar nu au reușit să fie prezenți în măsura în care și-ar fi dorit).
Mi-aș dori să învețe de la bunici să-L iubească pe Dumnezeu, să iubească, să respecte și să protejeze natura și tot ce e viu, să înțeleagă importanța muncii și să învețe să se bucure de rezultatul muncii lui, să fie recunoscător și să nu minimizeze momentele/evenimentele aparent banale, pentru că s-ar putea să-și dorească, la un moment dat, să le retrăiască și să nu mai fie posibil acest lucru. Și, nu în ultimul rând, mi-aș dori să nu-și uite niciodată rădăcinile.