Dacă un lucru mă caracterizează în relația cu P., cu siguranță este oglindirea emoțiilor. Adică: el spune „mami, nu s-a jucat nimeni cu mine azi” și eu deja mă văd în copilărie, singură, tristă și fără prieteni – și deja sufăr mai tare decât el.
Un concept cunoscut în coaching este neutralitatea profesională: oricât de familiari am fi cu problema clientului, acțiunea corectă este de a te menține neutru, de a nu te pune „în papucii lui”. De ce? Pentru că, deși situația poate părea similară, felul în care fiecare om trăiește și reacționează este diferit. Suntem suma experiențelor noastre, iar reacțiile noastre nu sunt universale.
În relația cu P., această supra-empatizare sau oglindire a emoțiilor mă împiedică de multe ori să îl las pe el să-și aleagă propria cale, propriul mod de a reacționa. Odată ce apuc să mă pun „în papucii lui”, deja știu cheia problemei lui, modul în care ar trebui să acționeze/reacționeze pentru a avea succes sau pentru a fi curmat de suferință. Dar ce uit este că drumul lui este drumul lui și rețeta succesului meu s-ar putea să nu fie potrivită pentru el.
Ce se întâmplă de fapt? Empatizând atât de mult cu el:
- Îi transfer din emoțiile mele (vai, ce oribil că nu s-a jucat nimeni cu tine);
- Îi dau soluții din perspectiva mea (mâine te duci și întrebi „cine vrea să se joace cu mine”);
- Risc să îl destabilizez (dacă soluția mea nu i se potrivește, ar putea ieși și mai confuz din situație).
Realitatea este aceasta: suferința lui nu este suferința mea.
- Da, a fost puțin neplăcut că nu s-a jucat nimeni cu el, dar nu a fost nici trist, nici supărat, pentru că i-a plăcut să se joace singur azi;
- Nu îi este ușor să invite la joacă alți copii, pentru că nu e stilul lui – este un copil timid care are nevoie de timp să își facă prieteni;
- Da, s-a jucat singur azi, dar a observat ce se întâmplă în jurul lui și, poate, mâine va găsi propriul mod de a intra în joc – dacă este pregătit.