Cred că a fost pentru prima dată când am simțit că scrisul nu este suficient să cuprinzi un om-lumină, în întreaga sa splendoare. Aurelia Ilieș este un artist mărturisitor prin cântec și port, care are cu sine o adevărată zestre de pricesne, cântece folclorice, tradiții și pasiuni gastronomice însemnate de amprenta locului său natal – comuna Maieru, din județul Bistrița-Năsăud.
În Postul Sfintelor Paști, un interviu-lumină cu un om-lumină în care am povestit despre locul natal al Aureliei – comuna Maieru, un loc de poveste din zona Năsăudului, pe care Liviu Rebreanu îl numea “Cuibul Visurilor” și locul în care a petrecut “cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții” sale, despre pricesnele cântate în tihna bisericii, despre cum se îmbracă sufletul atunci când porți costumul popular, dar și despre motivul pentru care copiii noștri ar păstra mai departe vie zestrea strămoșească prin tradiții, cântec și port popular.
Maieru – locul unde timpul are răbdare
Rădăcini si Aripi: Aș începe cu rădăcinile tale – locul tău natal – comuna Maieru, un loc de poveste din zona Năsăudului, pe care Liviu Rebreanu îl numea “Cuibul Visurilor” și locul în care a petrecut “cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții” sale. Ce reprezintă pentru tine acest loc, pe care îl porți în suflet, cântec și tradiții?
Aurelia Ilieș: Ca să răspund la cea dintâia întrebarea în cel mai cuprinzător mod, Maieru înseamnă ACASĂ. Înseamnă casa părintească. Familie. Cu tot bagajul de învățăminte. Cu cei „7 ani de acasă” pe care părinții mei au avut grijă să mi-i ofere și pe care eu m-am străduit să nu-i uit. Cu valori sănătoase. Cu oameni simpli, dar harnici și gospodari din cale-afară. Cu viața simplă, în care zilele au suficiente ore pentru a fi trăite așa cum se cuvine. Cu dor de munca câmpului și mâncare făcută la foc cu lemne. Cu tihnă. Cu Dumnezeu.
Rădăcini și Aripi: Referitor la locurile natale, există vreun „vis” moștenit de la bunici poate, pe care dorești să îl duci mai departe astăzi și te leagă pretutindeni de aceste locuri?
Aurelia Ilieș: Nu știu dacă aș vorbi despre un vis anume pe care să-mi fi dorit mereu să-l duc mai departe. Cred, mai degrabă, că în timp am dobândit și mi-am „crescut” dragostea pentru tot ce înseamnă lucrul de mână. De acolo vine și pasiunea pentru gătit, zic eu.
De mică mi s-a insuflat că trebuie să învăț bine, ca să pot face în viață lucruri pe care părinții mei nu au avut posibilitatea să le facă, din motive care nu au ținut neapărat de ei, și să pot să-mi iau zborul, dacă voi dori. Dar asta nu a însemnat că nu a trebuit să învăț și să fac de toate, ca să mă pot descurca în orice situație. De copilă am participat la toate muncile câmpului alături de familia mea, am învățat să cos, să croșetez, să rânduiesc gospodăria, să îngrijesc grădina, să frământ,să gătesc, pentru că niciodată nu se știe când îmi va folosi oricare dintre aceste îndeletniciri. Încă de atunci s-a născut în mine dorința de a fi un om gospodar, care să dobândească prin muncă cinstită și să se îngrijească să aibă cele necesare vieții.
Cântecul care unește Omul cu Cerul – dragostea de Pricesne
Rădăcini și Aripi: Pricesnele sunt mai multe decât simple cântece – sunt rugăciuni cântate care unesc Omul cu Cerul. Ce simți atunci când le cânți acasă la tine, în tihna bisericii din Maieru, atunci când vocea ta devine practic o punte între Cer și Oamenii din comunitatea ta?
Aurelia Ilieș: Am fost născută într-o familie în care am fost învățată că Dumnezeu este cu noi pretutindeni. Cu sămânța credinței adânc sădită în suflet, cântecul și rugăciunea mi-au fost deopotrivă mângâiere și ajutor de nădejde în toate zilele. Întrebarea ta este cu atât mai potrivită cu cât începuturile mele în ale cântatului au fost clar marcate de Biserica din mijlocul satului. Mergând, duminica, la Sfânta Liturghie, am început să descopăr frumusețea pricesnelor. Și prin frumusețe nu mă refer doar la liniile melodice calde și versurile mereu potrivite care fac aceste cântece religioase să sune întotdeauna într-un fel anume. Mă refer la încărcătura lor. La emoție. Nu doar a mea, cea care stăteam alături de corul bisericii și le interpretam cum știam și puteam eu mai bine, dar la emoția care ajungea la sufletele oamenilor din comunitate și care se citea pe chipurile și, deseori, în lacrimile lor.
Foto – Daniel Vasilca
Aceleași emoții mă încearcă de fiecare dată când ajung să cânt la Biserica de la Maieru. E ca o datorie nescrisă: știu că atunci când sunt în mijlocul lor, al maierenilor, am un singur lucru de făcut: să redau, cât de natural și autentic posibil, emoția pe care o duc cu mine, de atâția ani. A plecat de acolo, trebuie să se întoarcă acolo.
Gustory – Povestea care conservă gustul copilăriei
Rădăcini și Aripi: Una dintre pasiunile tale este gătitul – de aici și minunatele preparate pe care le dai mai departe prin intermediul Gustory. Se spune că mâncarea are alt gust când e făcută cu dragoste și rânduială. Ce îți place cel mai mult să gătești și care este acea rețetă măiereană care, atunci când o pregătești, îți umple bucătăria cu mirosul duminicilor din copilărie?
Aurelia Ilieș: Apropiații mei știu că dacă ai trecut pragul casei noastre, e lucru clar că nu pleci flămând; te așez la masă și găsesc ceva bun de pregătit cu care să te servesc. Așa îmi arăt eu dragostea pentru oamenii cu care mă înconjor. Baking is my love language.
Într-adevăr, nu demult am dat și eu viață unui proiect – Gustory – prin care am început să duc pasiunea mea pentru copt și gătit la nivelul următor și să-mi expun și public activitatea din bucătărie. Deși cel mai tare mă pasionează deserturile, produsele de cofetărie și preparatele care au la bază aluaturi (dragostea mea pentru aluaturi nu e întâmplătoare – primul aluat l-am frământat la 6 ani, alături de străbunica mea), nici de la mâncarea gătită nu mă dau înapoi. Ca un preparat să îmi amintească de acasă, trebuie să aibă ingrediente simple. Deși în bucătăria Gustory iubesc să experimentez preparate sofisticate, bogate în texturi și arome, când vine vorba de mâncarea de acasă primul gând fuge la ciorba de salată verde cu jumări sau la mămăliga cu „napci cu unsoare” cartofi răntăliți, gătiți lent, pe marginea sobei, în oala de tuci, într-o lingură de unsoare de porc, cu mult pătrunjel deasupra). Mâncare făcută din ingrediente „sufletești”, ca să aibă gust.
“Prin costumul popular, nu doar trupul se îmbracă, dar mai ales sufletul“
Rădăcini și Aripi: Costumele populare din zona locului tău natal sunt adevărate obiecte de artă sacră, dacă luăm în considerare încărcătura locului. Cum se transformă sufletul tău atunci când îl îmbraci? Există vreo poveste demnă de menționat din spatele costumelor pe care le porți?
Aurelia Ilieș: Nu pot fi deloc modestă când vorbesc despre costumul popular de pe Valea Someșului. Este, zic eu, de o frumusețe și o bogăție aparte. Iar calitatea lui cea mai mare este că poate întruchipa o Românie adevărată.
De fiecare dată când îmbrac costumul popular, nu doar trupul se îmbracă, dar mai ales sufletul. De fapt, nu eu îmbrac costumul, ci el mă îmbracă pe mine. Mă înnobilează. Nicio altă haină, oricât de scumpă ar fi, nu ar ajunge niciodată la valoarea pe care costumul popular o are.
Iubesc costumele populare vechi, autentice. Dragostea pentru ele este o moștenire, din generație în generație – de la străbunica, bunica și mama mea – toate l-au purtat mult de-a lungul existenței lor. La lucrul câmpului, în zilele de sărbătoare, la biserică sau la joc în sat. La cununie.
Povești sunt multe și toate însemnate. Dar ce merită menționat este că din mica mea colecție face parte o pereche de pânzături absolut superbe și impecabile care au fost ale străbunicii mele și care au peste 100 de ani. Câtă încărcătură și câtă responsabilitate!
Rădăcini și Aripi: Ești una dintre puținele persoane care aleg să promovez folclorul în această societate care își uită din ce în ce mai mult rădăcinile. Cum te privesc colegii, prietenii care poate încă nu cunosc frumusețea unei hore sau a unei șezători?
Aurelia Ilieș: Sunt conștientă că suntem relativ puțini cei care am avut norocul să facem cunoștință cu tradițiile noastre și cu folclorul românesc. Consumăm ceea ce ne e la îndemână, ce-i accesibil, ce se promovează. Modernul ne acaparează. Totul se reinterpretează în zilele noastre. Și nu e de judecat, e normal să vrem să trăim în actualitate, să ținem pasul cu prezentul și să anticipăm un pic din ce ne-ar putea aduce viitorul. Dar asta nu ne anulează nici rădăcinile și nici modul în care ne putem raporta la ele.
Contrar așteptărilor, poate, aș îndrăzni să spun că apropiații mei, unii chiar mai tineri decât mine, admiră și apreciază valorile pe care eu le promovez atunci când am ocazia. Aș minți să zic că nu au fost, poate, momente în care am simțit un fel de „teamă” de a fi judecată sau considerată demodată din cauza activităților mele. Dar de fiecare dată mi-am dat seama că era doar în capul meu. Era doar despre neobișnuit, un „diferit” frumos.
Și asta îmi dă încredere să nu renunț la dragostea mea pentru folclor (deși trendurile actuale promovează puțin spre deloc folclorul autentic, dar asta e altă poveste!), să mai ies din când în când din „normal” și să-mi mai hrănesc pasiunea cu talantul primit de la Dumnezeu.
Dragostea de Doină – focul viu al tradiției
Rădăcini și Aripi: Dacă peste 50 de ani un alt copil din Maieru te-ar întreba de ce ai ales să păstrezi aceste obiceiuri vii, ce i-ai răspunde pentru a-l convinge să nu lase niciodată să se stingă focul tradiției?
Aurelia Ilieș: Folosesc bătrânii de la Maieru o vorbă: dacă trăim și ajungem… Dacă peste 50 de ani o să se vorbească, încă, despre tradițiile noastre, am avea deja un mare câștig! Și dacă, totuși, aș fi și întrebată și „de ce” a meritat să treacă testul timpului, o doină mi-ar fi răspunsul. Cât mi-aș dori să fie înțeleasă încă și să fie de ajuns!
Versuri pentru dragostea de sat
Rădăcini și Aripi: Dacă Maieru ar fi o strofă dintr-o priceasnă sau dintr-un cântec popular, care ar fi acea strofă care îi descrie cel mai bine pe oamenii de aici?
Aurelia Ilieș: Prima strofă care mi-a venit instant în minte, la citirea celei din urmă întrebări nu e nici dintr-un cântec, nici dintr-o priceasnă, ci din poezia „La Paști” a lui Coșbuc. Poate și pentru că se potrivește de minune cu perioada aceasta frumoasă a Postului Mare în care ne pregătim pentru Sărbătoarea Învierii.
Foto – Daniel Vasilca
“Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: “Hristos a înviat!“
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.”
Iar ca o completare aduc și strofa de început a unuia dintre cântecele mele în care îmi cânt dragostea de sat și însemnătatea lui pentru tot omul care am devenit!
“Satule, vatră frumoasă
Dorul de tine m-apasă
Că m-am dus de-acas’ străină
Și mi-am strâns dor la inimă
Doru’ mi l-oi stâmpăra
Cât la lume oi cânta!”