Respir. Înainte să reacționez

Sesiunile mele de coaching încep de obicei cu 5 minute de ancorare: exercițiu prin care, atât eu, cât și clientul respirăm împreună și încercăm să ne liniștim gândurile pentru a ne aduce în prezent.

Acasă? Nici vorba de ancorare!

Primul meu reflex (probabil genetic😅) este să ridic tonul. Cât mai tare și cât mai răspicat. Să fiu sigură că mă fac auzită.

Doar că… nu mai funcționează. P. a învățat deja că „mami urlă” – deci asta e starea generală a lui mami. Faptul că “mami urlă” nu-l deranjează mai deloc pe P., cu atât mai puțin nu-l determină să-și schimbe comportamentul.

Așa că, de ceva vreme, încerc să mă ancorez în prezent printr-un exercițiu simplu de respirație:

➡️ 1-2-3 inspir ➡️ 1-2-3 țin respirația ➡️ 1-2-3 expir

Exact asa: numar 1,2,3 în tip ce inspir, țin respirația numărând 1,2,3 și expir tot la fel, numărând până la 3.

Uneori pauza aceasta dintre gânduri elimină complet țipatul. Alteori doar îl amână câteva secunde. Dar acele secunde mă ajută de obicei să văd gravitatea situației care, de multe ori, nu ar avea nevoie de reacția “mami urlă”.

La finalul zilei – We all do our best.
Pentru mine excercițiul ăsta de ancorare este un pas spre mai bine.