Am participat recent la prima conferință care m-a făcut să mă întreb profund:
De ce aleg să fiu în social media?
Pot să aleg să nu fiu?
Dacă aleg să nu fiu, ce anume îmi este teamă că voi pierde?
Dialogul dintre Adrian Papahagi și Mihnea Măruță a fost de departe unul dintre cele mai bune la care am asistat. Organizat sub egida seriei „Creștinul în Cetate”, evenimentul a abordat o temă pe cât de actuală, pe atât de inconfortabilă – “Războiul nevăzut al creștinului în lumea virtuală”.
Războiul este un subiect extrem de titrat în zilele acestea, însă câți dintre noi ne dedicăm timp pentru a înțelege războiul dintre noi înșine și proiecțiile noastre digitale?
“Războiul nevăzut al creștinului în lumea virtuală”, în esență, este o luptă pe care o ducem toți, poate cea mai profundă și cea mai impactantă.
O temă cu specific tehnologic dă naștere la o dilemă filosofică:
Cine suntem cu adevărat versus identitatea noastră digitală și Până unde merge libertatea omului în era tehnologiei?
Pornind de la Epistola întâi a Sfântului Apostol Ioan, “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Mihnea Măruță – profesor universitar, jurnalist și autorul bestsellerului Identitatea virtuală identifică șapte ispite care alcătuiesc războiul nevăzut al creștinului, al omului în general (aș adăuga eu) în lumea virtuală, care ne schimbă comportamentul firesc și ne depărtează de propria noastră umanitate.
Capcana “Rămâi în rețea”
Atunci când spunem faptul că rețelele de socializare au scopul de a ține utilizatorul în rețea, acest fapt nu este o teorie a conspirației, ci este modul în care sunt concepuți algoritmii care ne hrănesc feed-ul cu subiectele la care oferim (sau pe care le omitem), pentru a ne determina să rămânem cât mai mult timp conectați în rețea. De aici, starea firească a minții se schimbă. Deoarece mintea noastră ajunge să depindă de stimulare constantă, noua stare de “normalitate” a minții este cea în care căutăm constant stimuli, care niciodată nu sunt de ajuns, niciodată nu sunt suficienți. În acest fel starea de liniștire și concentrare se dobândesc din ce în cem ai greu, ajungând chiar să nu mai poată fi înfăptuite. Virtualul devine refugiul din calea realității. Raportat la religie, creștinismul este o religie a realismului – una care te avertizează că viața înseamnă deopotrivă frumusețe, bucurie, dar și suferință, vulnerabilitate, fiind religia care ne oferă un model de curaj – pe Iisus Hristos. La polul opus, mediul virtual este cel care îți oferă o posibilitate de a evada din realitate, promițând că acolo nu este nici pe departe atâta suferință pe cât este în lumea reală.
Totuși: Ce mai rămâne din umanitate atunci când contemplarea tăcerii este înlocuită definitiv de nevoia compulsivă de stimuli?
Ispita “Totalității”
Comportamentul nostru din rețea este descifrat de algoritmi și se traduce prin numărul imens de informații ofertante cu privire la sugestii despre cum să mănânci, cu ce să te îmbraci, cum să trăiești, iar atunci când lipsești din rețea, avem de-a face cu ceea ce numim modern “fear of missing out” sau teama de a nu rămâne în urmă cu informațiile. De asemenea, un alt efect al social media este inevitabila comparație cu semenii, cerc care nu mai este raportat la cunoscuții apropiați, așa cum era mai demult, ci la un anturaj extins la nivel global. Prezența copiilor noștri în social media de la vârste din ce în ce mai fragede și imposibilitatea de a discerne și de a proiecta corect aceste comparații duce la o rată tot mai mare de anxietate și depresie în rândul tinerilor.
Iar dacă viața noastră devine o comparație nesfârșită cu standardele globale, unde mai încape autenticul?
Ispita “Irelevanței”
Teama de a fi irelevant este corelată inevitabil cu nevoia de a fi prezent și de a interveni în rețea. Oamenii normali nu au atât de multe lucruri spectaculoase de comunicat, de aici multitudinea de postări irelevante. Cu riscul irelevanței, utilizatorul decât să aibă senzația că a dispărut în ochii celorlalți, alege să prezența și intervenția în rețea. Raportat la copiii noștri, prezența lor duce la osteneala nevoii de a se reinventa zi de zi, de a lua decizii identitare constant de la o vârstă fragedă: Cine sunt eu astăzi? Astfel, în loc să fie copilăria/ adolescența o etapă naturală de descoperire a propriului sine, identitatea devine o mască supusă permanent aprobării exterioare, o continuă și epuizantă negociere cu un mediu asupra căruia nu deținem controlul.
Ispita “Dublului”
Mintea noastră este obișnuită să atribuie existență reală celor cu care ne întâlnim, discutăm, interacționăm, cu oameni în carne și oase. În lumea virtuală de întâmplă deseori să avem impresia că stăm de vorbă cu oameni, dar este posibil să stăm de vorbă cu un chatbot. Cu toate acestea, mintea noastră refuză să accepte neverosimilitatea umanității din rețea. Ajungem astfel să investim emoțional în proiecții digitale, confundând virtualul cu autenticul uman.
Ispita “Imortalizării”
Dacă imortalizarea oamenilor în mod normal înseamnă 2-3 generații în mintea cărora ai putea rămâne, lumea virtuală oferă amăgirea că ai putea “nemuri” în mințile mai multor oameni, prin sentimentul că urci pe o scenă globală. Așadar creăm un personaj suficient de seducător care să mulțumească un public din ce în ce mai numeros, având iluzia faptului că poți alege inclusiv modul în care vei fi ținut minte, nu așa cum se proiectează imaginea ta în viziunea celorlalți. În acest fel lumea virtuală intră în concurență declarată cu nemurirea noastră firească, cea verosimilă care va fi păstrată în ochii copiilor, va fi transpusă prin creațiile noastre sau în mediul organizației unde ne desfășurăm activitatea. Iar dacă ne sacrificăm imaginea autentică în detrimentul unei nemuriri virtuale, nu cumva lăsăm în urmă, în lumea reală, omul irepetabil pe care Dumnezeu l-a creat?
Ispita “Perfecțiunii”
Această ispită vizează direct generația Alpha, generația care își extrage exclusiv reperele existențiale din mediul virtual. Expunerea lor masivă la ecrane se traduce printr-o „împrăștiere a minții”, termen pe care Sfinții Părinți îl foloseau pentru a descrie starea de agitație ce precede pierderea capacității de contemplare. Este prima generația care reflect o scădere vizibilă a capacității de memorare, a puterii de concentrare și a profunzimii înțelegerii, mai spune Mihnea Măruță.
Din punct de vedere psihologic, problema se adâncește atunci când copiii ajung să își deprecieze propria valoare, dorindu-și să funcționeze fără eroare, având ca model roboții. Prin această proiecție distorsionată, tinerii nu mai învață să-și asume propriile greșeli ca pe niște lecții de creștere, ci încep să se privească pe ei înșiși ca pe niște sisteme defectuoase, mereu în goana după nevoia de a atinge un ideal epuizant.
Ispita “Renunțării la sine”
Există două tendințe de “renunțare la sine” pe care le întâlnim des în societatea noastră: redundanța memorării și externalizarea luării deciziilor.
Nu mai considerăm necesar să reținem idei, apelăm la o minte externă prin care ne anihilăm ambiția de a gândi. Externalizăm gândirea și luarea deciziilor, de aici tendința de a ne preda unei specii lipsite de viață de care depindem tot mai mult. Ne anihilăm curajul de a ne asuma deciziile. A fi om devine din ce în ce mai împovărător, folosind tehnologia pentru ușurarea minții. Creăm astfel condiții pentru dictatură, de unde vine firesc și întrebarea: Dorim să delegăm o specie “nevie” să ne scrie trecutul și să ne aleagă viitorul? Răspunsul ÎNCĂ ne aparține, conchide atât de profund profesorul Mihnea Măruță.
În final, războiul pe care îl purtăm în lumea virtuală nu este unul împotriva tehnologiei în sine, ci un război pentru demnitatea persoanei umane.
A fi creștin înseamnă a fi prezent în mod concret: a privi omul în ochi, a-i atinge mâna în suferință și a-i simți prezența fizică. iar provocarea pentru creștinul de astăzi și pentru orice om care dorește să rămână liber este să înțeleagă că adevărata noastră identitate nu este cea din mediul virtual, ci cea pe care o trăim în liniștea inimii și în conexiunea concretă cu aproapele nostru.