Întreg volumul 𝑴𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒊 al lui Valeriu Anania l-am citit prin vocea sa cu timbru baritonal, plin de greutate și tihnă.

Sunt 15 ani de la moartea Mitropolitului Bartolomeu Anania, iar vocea sa rămâne încă atât de vie în mintea și inima celor care au auzit-o chiar și pentru o singură dată.

Răsfoind din nou 𝑴𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒊𝒍𝒆, m-a cuprins iar acea poftă de nedescris de cafea pe care doar el o poate stârni. Este fascinant cum a reușit să transforme aroma cafelei într-un tovarăș de drum fidel, purtându-ne cu ea prin toate locurile prin care a trecut.

“𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑙𝑎̆𝑐𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑑 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑜𝑟𝑏𝑒𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑔ℎ𝑖𝑡̧𝑖𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑓𝑒𝑎, 𝑙𝑢𝑎̂𝑛𝑑𝑢-𝑖 𝑐𝑎𝑖𝑚𝑎𝑐𝑢𝑙. 𝑆̧𝑖 𝑐𝑟𝑒𝑑 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑎𝑖𝑐𝑖 𝑎𝑚 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑝𝑢𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠𝑐 𝑏𝑎̆𝑢𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑓𝑒𝑙𝑒𝑖 𝑐𝑎 𝑝𝑒 𝑜 𝑣𝑒𝑟𝑖𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑎̆ 𝑙𝑒𝑐𝑡̧𝑖𝑒 𝑎 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒𝑖.

𝑆̦𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑑𝑢𝑐 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑎 𝑐𝑒𝑎𝑠̦𝑐𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑓𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑏𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑖̂𝑛𝑔ℎ𝑖𝑡̦𝑖𝑡𝑢𝑟𝑎̆, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑖𝑚𝑎𝑐, 𝑐𝑖 𝑠𝑒 𝑎𝑝𝑙𝑒𝑐𝑎 𝑒𝑙 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑐𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑖 𝑠̦𝑖 𝑠𝑜𝑟𝑏𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑎̆ 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒.

𝑆̦𝑖, 𝑙𝑎 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑎𝑡 𝑎𝑚 𝑣𝑎̆𝑧𝑢𝑡 𝑢𝑛 𝑒𝑝𝑖𝑠𝑐𝑜𝑝 𝑢𝑐𝑟𝑎𝑖𝑛𝑒𝑎𝑛, 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑡 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑧𝑖𝑡𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑛𝑜𝑖, 𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑎𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑎-𝑠̦𝑖 𝑏𝑒𝑎 𝑐𝑎𝑓𝑒𝑎𝑢𝑎 𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑒𝑖 𝑠𝑒𝑚𝑛𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑏𝑖𝑛𝑒𝑐𝑢𝑣𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑟𝑒. 𝑀𝑖-𝑎 𝑝𝑙𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑡𝑒𝑟𝑖𝑏𝑖𝑙 𝑠̦𝑖 𝑚𝑖-𝑎𝑚 𝑑𝑎𝑡 𝑠𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑙 𝑔𝑒𝑠𝑡, 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑝𝑡, 𝑒𝑙 𝑜 𝑏𝑒𝑎 𝑙𝑎 𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑡 𝑛𝑖𝑣𝑒𝑙.” (Mărturisește Pr. Lect. Univ. Dr. Bogdan Ivanov, care a avut timp de 8 ani misiunea de Secretar de Cabinet al Mitropolitului Bartolomeu Anania)

Vă las mai jos un paragraf din 𝑴𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒊 unde a surprins atât de frumos acea 𝒄𝒍𝒂𝒓𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆 𝒂 𝒊𝒏𝒊𝒎𝒊𝒊 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒄𝒐𝒑𝒊𝒊𝒊 𝒐 𝒑𝒂̆𝒔𝒕𝒓𝒆𝒂𝒛𝒂̆ 𝒊𝒏𝒕𝒂𝒄𝒕𝒂̆. Ei nu au nevoie de dovezi complicate sau de argumente logice pentru a recunoaște un om bun.

“Cam aceasta era atmosfera de pe strada Riopelle când, într-o seară, destul de târziu, după lăsarea întunericului, la ora când, practic, nu se mai circulă pe jos, am auzit soneria.

Intrigat – fiind și singur acasă – am mers tiptil la ușă, m-am uitat prin vizor și am văzut-o pe Dawn cu un pui de negru alături, din vecini. Am aprins becul și am deschis ușa.

Dawn era cu ochii în lacrimi și ținea în mână o colivie în care se afla, nemișcată, o păsăruică.

– Ce e cu tine, Dawn?

– Father, s-a smiorcăit ea, am venit la tine cu o mare rugăminte.

– Ce s-a întâmplat?

– Noi doi ne jucam în poienița din spate și am găsit în iarbă această pasăre cu aripa ruptă. Te rugăm s-o ții la tine până mâine dimineață, când o vom duce la doctor…

– Bine, bine, dar de ce n-o ții la tine?

– Noi avem pisică. Dacă pasărea o simte, începe să se zbată, iar aripa se frânge mai tare.

– De ce n-o ține el?

– Și ei au pisică.

Impresionat și amuzat totodată, am întrebat-o:

– Bine, scumpo, am să v-o țin până mâine. Dar aș vrea să știu, de ce ai venit tu la mine, și nu la oricare dintre vecini?

– Fiindcă tu ești un om bun.

– De unde știi tu că sunt un om bun?

– 𝑽𝒆𝒅𝒆𝒎 𝒏𝒐𝒊 𝒄𝒖𝒎 𝒗𝒊𝒏 𝒍𝒂 𝒕𝒊𝒏𝒆 𝒗𝒆𝒗𝒆𝒓𝒊𝒕̦𝒆𝒍𝒆!…”