Imaginea omului contemporan este desprinsă, la o primă vedere, din peisajul unei societăți dominate de logica consumerismului și a ideologiilor materialiste, ale căror ofertare zgomotoasă pare să reducă la tăcere din ce în ce mai mult nevoia omului de spiritualitate.
Însă rezumarea existenței noastre doar la una dintre componentele universale pare să nu îl mulțumească pe om, iar aplecarea spre latura intrinsecă a existenței rămâne un deziderat de la care pornește căutarea profundă a desăvârșirii omului. Arthur Schopenhauer valida această căutare a omului prin argumentarea că fiecare simte că el este altceva decât un nimic însuflețit cândva de un alt nimic, de unde se naște în noi convingerea că moartea este sfârșitul vieții, dar nu și al existenței noastre. Oamenii sunt tot mai însetați de căutări care au spiritualitatea în centru, dovadă fiind și rafturile dedicate spiritualității, care sunt tot mai bogate zi de zi, dar în aceeași măsură și derutante.
Cu toate acestea, călătoria omului contemporan într-o căutare cât mai tangibilă a lui Dumnezeu poate fi de multe ori anevoioasă, mai ales atunci când instrumentele care îi ghidează călătoria sunt de natură profană, iar scopul în sine, acela de a primi dovezi factuale, se anihilează prin sine însuși, încă de la început. Un alt aspect care pare să îl devieze pe om din traiectoria căutării sale este existența unor spiritualități alternative, care, fără o abordare corectă și cultivarea unei “maieutici” corespunzătoare, îi poate face să rătăcească până și pe cei mai bine intenționați. Ideologiile materialiste, filosofiile moderne și post moderne, globalizarea sunt creatoarele unor concepte de spiritualitate surogat: de la secte, mișcări newage-iste, meditație transcedentală, mișcări guru, practicarea yoga etc., – toate acestea par să fie mai vocale, mai bine comercializate și susțin că oferă soluții la problemele omului contemporan, plasând în felul acesta la periferie soluția genuină, creștină, care ne-a stat mereu la îndemână.
De asemenea, nevoia actuală prin care societatea zilelor noastre tinde să redefinească în mod extravagant noțiuni care stau la baza sănătoasă a firii, precum Adevărul, Valorile, Arta, Frumosul, duce la o debalansare și un dezechilibru al omului autentic, sănătos sufletește.
Sfinții Părinți în spațiul laic – o referință actuală sau obsoletă?
“Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale întru dânșii.” (Psalmul 15, 3)
În contextualizarea de mai sus, „argumentat” parcă de lipsa de ancorare într-o spiritualitate solidă și prin depărtarea de o viață duhovnicească profundă, omul contemporan pare să fie “absolvit” de neputința sa de a-l găsi pe Dumnezeu în mod autentic. Ideea conform căreia Dumnezeu și-a făcut simțită prezența cu precădere într-un timp trecut, neactual și exclusiv către și prin sfinții părinți care au existat acum câteva secole, pare să fie una consolatoare, care ne-ar putea opri din căutarea lui Dumnezeu. De asemenea, Ortodoxia și Sfinții Părinți pot fi plasați în zilele noastre cu ușurință într-o ipostază neactuală, omului contemporan fiindu-i cu neputință redescoperirea spiritualității isihaste în spațiul laic, în care aplicabilitatea istorisirilor, învățăturilor și modelelor acestora pot părea la o primă vedere scoase din contextul actual.
Plasarea Sfinților Părinți într-un anumit context istoric și religios pe care l-au trăit poate sta la baza argumentării unei ipostaze neactuale, însă doar din punct de vedere al complementului circumstanțial de timp, deoarece începând cu primii mari filosofi din istoria creștinismului (secolul al II-lea): Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, cât și sfinții părinți capadocieni precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Grigorie de Nyssa, existența lor a fost marcată de timpuri ale nehotărârii, timpuri apăsătoare, asemenea însușirilor pe care am fi tentați să le oferim timpurilor noastre.[1]
Așadar, antagonismul dintre laic și religios nu este specific doar societății contemporane, ci coincide unor momente de definire și intersecție ale filosofiei antice cu filosofia religioasă, marcate de diferitele erezii din vechime care au existat – de la arianism, nestorianism, monofizitism, monotelism, iconoclasm – ereziile care par să existe și să se reactualizeze și astăzi sub diferite forme, într-o măsură sau alta.
Însă ceea ce s-a demonstrat ulterior, în urma diferitelor momente istorice și contextuale, este faptul că la granița toleranței dintre științific și religios, nevoia de cunoaștere a lui Dumnezeu a supraviețuit tuturor timpurilor, până în zilele noastre, asemenea unei trăiri sau căutări universale, pe care Sfinții Părinți au înțeles-o în mod unanim și au reușit să o transmită mai departe prin exemplul propriilor trăiri și raportări lăuntrice față de Dumnezeu.
[1] Teodorescu, Radu, Sfinți Părinți ai ortodoxiei exemple pentru contemporaneitate, Cugir, 2015, pp. 7-16
Isihasmul în context istoric și ideologic
Atunci când facem referire la Sfinții Părinți care reprezintă idealuri ale vieții monastice, vorbim de asemenea despre nevoia de a plasa contextual și ideologic “isihasmul”. Termenul provine din limba greacă și înseamnă “tăcere”, “liniște”, iar disciplina ascetică are ca punct de referință secolele IV și V, fiind legată cu precădere de spațiul egiptean și palestinian, de unde au luat naștere cele mai dinamice forme ale răspândirii sale. Statutul este unul de mișcare cu caracter elitist, care și-a făcut prezența la început în spațiul monahal, răspândindu-se până în zilele noastre, ajungând să fie cunoscut și practicat în anumite spații laice.
De-a lungul timpului, isihasmul a fost definit metaforic prin sintagma de “inimă a Bisericii”, formată din oameni care au dorit separarea de lume, cu scopul de a se dedica cu totul lui Dumnezeu, prin intermediul unei vieți ascetice profunde. Termenul de ascetism provine tot din limba greacă și este cunoscut cu referire la antrenamentul atleților, folosit în creștinism pentru a defini o viață marcată de o serie de renunțări autoimpuse, pentru o mai bună concentrare asupra lucrurilor cu relevanță spirituală și, implicit, pentru o mai bună practicare a rugăciune isihaste.
Tradiția isihastă este asociată generic cu viața de mănăstire și implică existența a trei componente de bază: efortul ascetic, efortul intelectual și rodul rugăciunii.
Există nume de referință, idealuri ale vieții monastice care au întocmit reguli cu privire la trăirea vieții monahale, dintre care amintim: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Benedict de Nursia, iar printre numele care s-au aplecat asupra deslușirii “manualului” de bază amintim de Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfinții Varsanufie și Ioan, Avva Dorotei, Sfinții Simeon Noul Teolog, Varsanufie și Ioan, Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama și alții. Printre primii practicanți, îi amintim pe: Macarie Egipteanul, Evagrie Ponticul, Diadoh al Foticeii și Ioan Scărarul (întemeietorul propriu-zis al isihiei).
Teologul Iuliu-Marius Morariu, în cartea sa intitulată “Spiritualitate și isihasm românesc” abordează pe larg istoria monahismului și isihasmului în context local, despre care menționăm nume de referință care au rămas în memorie pentru totdeauna: sfinți precum Nicodim de la Tismana, Vasile de la Poiana Mărului sau Paisie de la Neamț, iar ca bibliografie de referință stau Filocaliile, edițiile Dragomirna, Prodromu ale lui Paisie Velicikovski sau cea a Părintelui Dumitru Stăniloae, care au creat premisele cunoașterii, adâncirii și răspândirii experienței spirituale, a rugăciunii și practicii ascetice isihaste. Alte nume care au practicat isihasmul românesc și definesc spiritualitatea isihastă: Nicolae Steinhardt, Părintele Gheorghe Calciu, Justinian Chira și alții.[1]
Alături de spiritualitate, isihasmul reprezintă cel de-al doilea pilon important al realității teologice contemporane, iar unii cercetători, dorind să pună isihasmul într-o lumina abordabilă pentru înțelegerea omului contemporan, îl definesc ca fiind o alternativă fezabilă la anumite practici necreștine, considerate în societatea de astăzi ca fiind la modă, precum yoga. Spiritualitatea poate reprezenta o aducere în atenție a laturii aplicate a creștinismului și este definit ca fiind “procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos, prin curățirea de patimi și dobândirea virtuților”, care pornește de la universalitatea chemării mântuitoare: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este” (Matei 5, 48).
[1] Morariu, Iuliu-Marius, Spiritualitate și isihasm românesc, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2022, pp. 37-53
Aplicabilitatea învățăturilor Sfinților Părinți pentru omul contemporan
Armonizarea sentimentelor cu rațiunea
Omul contemporan, în căutarea analitică și psihologică a propriului sine, țintește la armonia sentimentelor sale cu rațiunea, iar multe dintre publicațiile care scriu despre dezvoltare comportamentală și emoțională pun accent pe armonizarea celor două elemente ale constituției spirituale a omului.
Chintesența isihasmului este legată de rostirea rugăciuni “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, care face trimitere la istoria căderii omului și o invocare a Celui care vine spre ajutor, în vederea mântuirii și a redobândirii Raiului pierdut. Conform analizelor teologice, această rugăciune este menită să restabilească armonia internă prin menținerea legăturii continue cu Dumnezeu și este reflexia constituției sufletești a omului, scopul suprem fiind acela al stabilizării minți în inimă, în felul acesta sentimentele armonizându-se cu rațiunea.
Deprinderea acestei rugăciuni este una accesibilă din punct de vedere al modului în care poate fi aplicată, fără a avea nevoie de un context temporal și spațial. Cu toate acestea, Sfinții Părinți menționează că învățarea acesteia presupune o pregătire aparte, care se poate realiza și de omul simplu, cu ajutorul îndrumării duhovnicești.
Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază caracterul desăvârșit al acestei rugăciuni prin faptul că, prin intermediul unei contemplații continue, rugăciunea inimii poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu, încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiești, chiar cu ochii trupești – lumina taborică, lumina necreată.[1]
[1] Ibidem, p. 20
Emoțiile pozitive și caracterul lor constructiv
“Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul își odihnește sufletul”, spunea Regina Maria.[1] Sfinții Părinți nu au fost doar mari autori spirituali, ci și fini analiști și psihologi, care au înțeles viața umană extrem de bine. Indiferent de momentele istorice sau contextuale pe care le-au trăit fiecare dintre ei în parte, au ajuns la o idee unanimă, și anume aceea că adevărata filosofie sau iubire de înțelepciune vine prin intermediul trăirii vieții creștine și a virtuților deprinse: iubirea de Dumnezeu, viața pașnică, blândețea, răbdarea, cunoașterea lucrurilor duhovnicești, nevoința, în final toate fiind incluse în cele trei virtuți cardinale, din care izvodesc toate: credința, nădejdea și dragostea. Virtuțile creștine promovează prin ele însele accederea spre o atitudine pozitivă generalizată și universală, cu un potențial destinat desăvârșirii omului. Cu toate acestea, Sfinții Părinți subliniază necesitatea ajungerii la această treaptă printr-un singur mod acceptat ca fiind autentic și statornic: trăirea unei vieți creștine autentice.
În secolul al VII-lea, Sfântul Ioan Damaschinul rezuma programul Sfinților Părinți la următorul text, care însumează principalul scop al nevoinței acestora și care implică trasarea unor corespondențe pozitive (cumpătare, nădejde, compasiune, dragoste, bunătate, recunoștință etc.) unor păcate generatoare de trăiri negative (lăcomie, furie, depresie, mândrie, invidie, întristare, prejudecată, dispreț etc.): “Lăcomia pântecelui este stinsă prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc și prin dorința bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragoste față de toți și prin bunătate; întristarea lumească prin bucurie duhovnicească; trândăvia prin răbdare, stăruință și mulțumire către Dumnezeu; slava deșartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor și prin rugăciunea neîncetată întru zdrobirea inimii; mândria prin aceea că nu judecăm și nu disprețuim pe nimeni, ci ne socotim pe noi ca și cei mai de pe urmă dintre toți.”[2]
Așadar, trăirea plenară a unei vieți creștine este o trimitere implicită la trăirea unor emoții pozitive, generatoare de echilibru și harisme în viața omului care o trăiește profund.
[1] Criveanu, Nifon, Cugetări și maxime pentru viață, Tipografia Cozia, 1929, p. 145
[2] Teodorescu, Radu, op.cit, p. 20
Stăruința ca formă de perseverență și atingere a țelului propus
Atingerea unui țel implică și în viața de zi cu zi stăruință și efort, indiferent de context. În scrierile sale, Părintele Dumitru Stăniloae menționa patru aspecte importante referitoare la dinamica vieții mistice:
1. Starea culminantă a vieții spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentală.
2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obținerea ei, omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
3. Aceasta unire se înfăptuiește atunci când omul a ajuns la “asemănarea cu Dumnezeu” și ea este totodată cunoaștere și iubire.
4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoțită de multe feluri de harisme.
Cele patru aspecte de mai sus reflectă acel nivel înaintat al Sfinților Părinți, care au atins un anumit prag al desăvârșirii. Nicăieri în scrierile acestora nu este menționată o atingere a desăvârșirii fără un efort consistent, conștient și fără stăruința în rugăciune și ascultare. Cu toate aceste harisme dobândite de Sfinții Părinți, niciunul dintre ei nu a avut în timpul vieții sale conștiința că este un sfânt al Bisericii.
Percepția ideii de “ascultare” poate avea conotații peiorative pentru omul contemporan, ajuns într-un anumit prag de emancipare (care poate fi deseori o formă de mândrie), iar semnificația acesteia poate trimite cu gândul la supunere, capitulare, depersonalizare. Însă cunoașterea termenului de “ascultare” în viața isihastă, precum spune Sfântul Ioan Damaschinul, se referă la faptul că însuși Iisus se face ascultător Tatălui (acceptă voia Tatălui), vindecând propria noastră neascultare și devine pentru noi modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire. De asemenea, “ascultarea” mai semnifică acea igienă sufletească prin care omul își acceptă limitele și se rezumă la aspectele din viața sa care trebuie făcute într-un anumit fel, lăsând astfel voia lui Dumnezeu deasupra voii sale.
Așadar, omul care stăruie și este perseverent în dezideratul său, dar care îi permite lui Dumnezeu intervenția proniei Sale în viața lui, ajunge să fie o trăire echilibrată și asumată.
Iubirea ca sentimentul cel mai înalt al omului
Michelangelo Buonarroti spunea că iubirea este aripa pe care Dumnezeu a dat-o sufletului pentru a se urca până la El.[1] De asemenea, istoria religiilor dovedește faptul că iubirea stă la baza tuturor actelor și faptelor sacre și aparține ființei umane dincolo și deasupra oricărei forme religioase, ca un element universal și de intersecție.
În acest sens, Sfinții Părinți în scrierile lor invocă mereu iubirea dumnezeiască, care este desăvârșită și absolută, atotcuprinzătoare. Un Sfânt Părinte al vremurilor noastre – Părintele Porfirie vorbește cu însuflețire despre iubirea pentru Hristos ca formă de iubire desăvârșită, care poate duce până la sacrificarea de sine: “Cel ce iubește puțin, dă puțin; cel ce iubește mai mult, dă mai mult. Iar cel ce iubește foarte mult, ce are vrednic de dat? Se dă pe sine însuși.”
În același timp, învățătura Fericitului Augustin – “Iubește și fă ce vrei!”, ar putea fi interpretată de omul contemporan ca fiind o condiție suficientă pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Însă scoțând sensurile sintagmei din contextul unei vieți creștine plenare, există riscul unei interpretări eronate. În acest sens, Sfinții Părinți asociază iubirii desăvârșite o condiționare: Dragostea fără virtute, nu este decât slăbiciune și neorânduială; prin virtute ea ajunge să fie împlinire a tuturor îndatoririlor, dreptate și milă creștină.
Atunci când ne gândim la Sfinții Părinți, omul contemporan tinde să îi asocieze cu acel nivel elitist (așa cum menționam mai sus) al practicării vieții creștine și se poziționează pe sine însuși, așadar, la periferia unei posibile aspirații în ceea ce privește trăirea plenară a unei vieți creștine desăvârșite. Există Sfinți Părinți care au trăit ca pustnici, există și părinți care au fost atât pustnici, dar care și-au dedicat, conform chemării lui Dumnezeu, o bună parte din viața lor în slujba spațiului laic. Unul dintre aceștia este Părintele Porfirie, pe numele său din lume Evanghelos Bairaktaris, care s-a născut la 7 februarie 1906 în Evvia, în satul Sfântul Ioan din eparhia Karistia și care a trăit până în anul 1991, al zilelor noastre. Prin exemplul vieții sale, s-a dovedit a fi o prezență vie a lui Hristos, așa încât nivelul său de iubire dumnezeiască a ajuns să se identifice cu afirmația Apostolului Pavel – „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Parcursul său duhovnicesc a însemnat într-o primă etapă dobândirea de harisme deosebite în cadrul viețuirii sale în Sfântul Munte Athos prin trăirea ascetică profundă, iar ce-a de-a doua etapă a fost marcată de viețuirea a 33 de ani în spațiul laic, în rolul de paroh și duhovnic la Policlinica Sfântul Gherasim din Athena, nevoindu-se fără odihnă în lucrarea duhovnicească și ușurând durerea neputințelor omenești.[2]
Așadar, dialogul isihasmului cu spațiul laic s-a făcut atât prin scrieri, învățături, modele monastice, cât și prin conviețuirea Sfinților Părinți în mediul socio-cultural al vremurilor lor, oferind în mod faptic din înțelepciunea și exemplul real al raportării lor la Dumnezeu. Accentuarea spiritualității și a isihasmului în discursul teologic actual, însoțită de trasarea unor paralele contextuale potrivite și un limbaj accesibil, reprezintă o modalitate prin care omul contemporan poate regăsi relevanța mesajului isihast, cât și dobândirea unor răspunsuri și soluții concrete la dilemele din spațiul laic din care face parte.
Referințe bibliografice
Iuliu-Marius Morariu, Spiritualitate și isihasm românesc, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2022
Radu Teodorescu, Sfinți Părinți ai ortodoxiei exemple pentru contemporaneitate, Cugir, 2015
Ne vorbește Părintele Porfirie, Tr. Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, Galați, 2003
Nifon Criveanu, Cugetări și maxime pentru viață, Tipografia Cozia, 1929
[1] Criveanu, Nifon, op.cit, p. 90
[2] Ne vorbește Părintele Porfirie, Tr. Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 5 – 13
Notă: Acest articol a fost publicat în Numărul 9 al Revistei de specialitate Tabor, în anul 2023.