Am privit adânc în istorie alături de Iulia Petrariu, doctorandă în Istorie (Universitatea de Vest, Timișoara/ Savoie Mont Blanc Universite, Franța) pentru a înțelege de unde venim și cum s-a transformat misiunea noastră de părinți.
În antichitate, copilul nu era centrul universului, ci speranța cetății. Succesul nu se măsura în note sau fericire personală, ci în cât de mult puteai contribui la binele celorlalți. Poate că în goana noastră modernă spre fericirea individuală, am uitat cât de multă siguranță oferă sentimentul de a fi UTIL și CONECTAT. Vă invit să parcurgeți aceste idei și să cugetăm împreună la ce am putea recupera din înțelepciunea anticilor pentru a le oferi copiilor noștri un fundament mai solid?
De la copilul „centru al universului” la copilul ca pilon de bază al comunității
Rădăcini și Aripi: Astăzi în educația parentală am putea să spunem că scopul principal în misiunea noastră de părinte se axează foarte mult pe fericirea individuală a copilului. Despre Grecia antică știm faptul că se punea un accept deosebit pe utilitatea socială și morală a copilului. Așadar, cum era măsurat “succesul” unui copil în antichitate?
Iulia Petrariu: În primul rând, e destul de greu de reconstruit psihologia infantilă grecească veche, din simplul motiv că nu e un subiect abordat des de istoricii greci. Educația copilului se făcea în casă, în primii ani, iar acolo nu prea avem acces, ca moderni.
Dar câte ceva se poate spune, totuși.
Scopul unui copil era să devină un cetățean util, cum ai zis și tu, și să participe la guvernarea cetății. De aceea, toată învățătura pe care tinerii băieți o primeau se învârtea în jurul acestei idei. Educația era axată atât pe minte, cât și pe corp, după cum vom discuta și mai jos.
Era foarte important pentru greci să fie membri de succes, ca să zic așa, ai cetății – adică nu se punea accent pe fericirea individuală, ci pe valoarea ca membru al unei comunități (familie, cetate etc.).
Câteodată, ideea grecilor de succes sau fericire e mai… atipică. Herodot ne povestește cum o preoteasă a Herei trebuia să ajungă la templu, dar nu-și găsea boii ca să-i înhame la car. Cei doi fii ai ei, Cleobis și Biton, se înhamă ei și o duc pe mama lor la templu. Mama, impresionată, o roagă pe zeiță să le dăruiască fiilor ei ce e mai bun în viață… iar cei doi mor în templu. Hera îndeplinise rugăciunea mamei. Povestirea apare în contextul în care este definită fericirea la greci – deci mai bine să mori decât să trăiești.
Cum au sfidat femeile antichității rolurile rigide prin spiritualitate și artă
Rădăcini și Aripi: Cu toții știm că existau diferente de abordare în funcție de gen în ceea ce privește educația, conform rolurilor rigide ale vremii. Totuși care erau acele valori ne-negociabile care erau transmise fetelor, având în vedere că ele nu aveau neapărat acces la educația publică? Există personalități/ personaje legendare care au reușit să iasă din acest stereoptic și să exceleze în vreun domeniu?
Iulia Petrariu: Rolul fetelor era mai degrabă de a avea grijă de gospodărie și de copii.
Există, însă, excepții, și importante, prin care se vede componenta religioasă a educației fetelor. Preotesele de la anumite temple (de exemplu, preoteasa lui Apollo de la Delphi) aveau un rol foarte important în societatea grecească, fiind privite ca niște autorități religioase de prim rang. Există și un exemplu din Roma, când o vestală (preoteasă a zeiței Vesta), Claudia, merge langă tatăl ei în procesiune, ca să-i împiedice pe dușmanii politici ai tatălui să-l tragă afară din car; atât de mare era respectul pentru aceste preotese, încât nimeni din mulțime nu a îndrăznit să-l atingă pe tatăl Claudiei.
Un perosonaj grecesc care constituie o excepție este, desigur, și Sappho, poeta care a decis să scrie literatură, la fel ca bărbații, și care a încurajat tinerele să-i urmeze exemplul.
Modelul Spartan: Lecția egalității de acum 2500 de ani și investiția statului în „aripele” fetelor
Rădăcini și Aripi: În Sparta am putea să spunem că educația fetelor avea o abordare diferită. Care este aceea?
Iulia Petrariu: Sparta e mai degraba o exceptie, dar ce frapează este că fetele aveau educație egală cu a băieților, mai ales cea corporală, sportivă. Fetele spartane primeau educație gratuită de la stat (atenienii plăteau un pedagog ca să le educe copiii), și erau învățate diferite sporturi, precum aruncatul cu discul etc. Altfel, rolul lor social era redus.
Mens Sana: De ce credeau anticii că un corp disciplinat prin pedeapsă este fundamentul unei minți libere?
Rădăcini și Aripi: Un paradox care ridică un semn de întrebare și o contradicție în același timp: Cum gestionau părinții greci echilibrul dintre pedepsele corporale (comune atunci) și dorința de a crește un viitor lider capabil de gândire critică? Cum s-au transformat lucrurile în timp, iar pedepsele fizice nu au mai fost aplicate?
Iulia Petrariu: Nu toți copiii erau văzuți ca fiind viitori lideri. Cred că anticii separau foarte mult gândirea/ simțirea/ trăirea unui copil de cea a viitorului adult, iar copilul “trebuia disciplinat”, fenomen care s-a păstrat până în zorii epocii moderne, prin Imperiul Roman și moștenirea sa.
Principiul „Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos) spune multe despre uniunea pe care o vedea lumea greco-romană între gândire critică, sănătoasă, și educația fizică. Așa că se considera că pedepsele corporale întăreau trupurile, în timp ce în educația copiilor se punea accent și pe partea teoretică (gramatică, muzică etc.).
Separarea a venit în Evul Mediu, aș zice, când avem de-a face cu o societate tripartită (cei care se luptă, cei care se roagă, cei care muncesc), în care preoții și monahii se rugau și se ocupau de partea intelectuală, mănăstirile fiind și centre de cultură, în timp ce celelalte două categorii puneau accent pe dezvoltarea armonioasă mai degrabă a corporalității. Așa că, treptat, până la începutul epocii moderne, sănătatea trupului nu mai era legată neapărat de o gândire sănătoasă, iar cele două se separă.
Numele ca destin: Cum onoarea strămoșilor definea identitatea copilului mai mult decât unicitatea sa
Rădăcini și Aripi: Un aspect important în viața grecilor antici era respectul pentru ethos-ul familiei. Era acesta un principiu nenegociabil care anula personalitatea copilului?
Iulia Petrariu: Importanța respectului pentru familie se manifesta și în așa numita religie personală, adica cea practicată în casă, în gospodărie, unde se aduceau ofrande pentru spiritele strămoșilor.
De acolo se crede că vine și obiceiul trecerii miresei peste prag, ca anecdotă: la Roma, mirele lua mireasa în brațe si o ducea în fața focului, a vetrei, pentru ca focul să ardă în cinstea strămoșilor, iar sarcina ei era de a-l menține mereu aprins (istoricii romani mai povestesc cum câte o soție se străduia să reaprindă un foc stins, fără să știe soțul 🙂 ). Deci da, onorarea membrilor familiei, vii sau decedați, era foarte importantă. De aici și considerarea unui individ ca parte a familiei, nu văzut prin unicitatea sa, ca să zic așa. Iar la Roma, numele fetelor era derivat din numele de familie (printre alte elemente ale numelui latinesc): Iulia, Flavia etc. sunt niște familii nobiliare romane.
Nu cred că se anula personalitatea, ci se aștepta de la copii să urmeze meseria/ ocupația părinților, lucru, din nou, păstrat și în Evul Mediu european.
Analiza mândriei grecești ca fundament pentru succesul academic și profesional de astăzi
Rădăcini și Aripi: Am putea să spunem că în parentingul de astăzi păstrăm un element din abordarea antică – competitivitatea. Spiritul competitiv era insuflat de la primii pași. Este acest “parenting competitiv” rădăcina stresului academic modern sau poate chiar a succesului într-un domeniu sau altul?
Iulia Petrariu: Cu siguranță.
Competitivitatea are si o componentă de mândrie, iar grecii erau mândri. Herodot, de exemplu, scrie din mândrie istoria războiului cu perșii, ca să știe urmașii ce măreață era Atena în vremea lui.
Apoi, avem diferitele Jocuri, din cetatea Olympia (Jocurile Olimpice), din Delphi (Jocurile Pythice) etc., unde, desigur, se manifesta competitivitatea între sportivi. Adolescenții greci erau încurajați să participe la Jocuri, deci putem deduce că le era cultivată competitivitatea de mici.
Exemple de lauri pentru fapte ieșite din comun sunt și cele ale eroilor (semizei, la romani), cum e Herakles/Hercule, care, din nou, ilustrează spiritul competitiv grecesc.
S-a păstrat până astăzi, sigur, dar aici cred că intrăm în domenii precum psihologia sau filosofia – spiritul competitiv, nu o fi, oare, o trăsătură umană generală? Sau e moștenire grecească, alături de multe altele?
Privind înapoi, înțelegem mai bine prezentul. Poate că misiunea noastră de părinți moderni este să găsim acea cale de mijloc: să le oferim copiilor noștri libertatea modernității de a zbura spre propriile visuri, fără a le tăia rădăcinile profunde care îi leagă de comunitate, valori și familie.
Pentru că, în final, un zbor cu adevărat înalt are nevoie de un punct de plecare solid, de o poveste care să merite să fie dusă mai departe.
Iulia Petrariu
Doctorandă în Istorie la Universitatea de Vest, Timișoara/ Savoie Mont Blanc Universite, Franța