În cultura pop de astăzi, trauma a devenit o căutare de vinovați, de la copilărie la părinți, iar noi, fără ajutor de specialitate, ne oprim acolo, în loc să ne punem întrebarea care vindecă cu adevărat: ce facem acum cu ceea ce am primit?
Rănile din copilărie sunt reale și merită recunoscute, dar cultura pop ne-a obișnuit să ne oprim la vinovați, în loc să mergem mai departe, spre lucrul cu rana și spre alegerea de a nu o transmite copiilor noștri.
Totuși, ce facem cu lucrurile care ni s-au întâmplat și pe care nu le mai putem schimba? Cu pierderile, dezamăgirile, nedreptățile, rușinea, rănile pe care nu le-am ales? Le vom purta pentru totdeauna urmele?
Am început să citesc „Vindecarea – lucrare duhovnicească. Depășirea traumelor și împăcarea cu trecutul”, de Pr. Joshua Makoul. Aș vrea să împart cu voi ideile care m-au atins cel mai tare.
Dar și ideea esențială pe care aș vrea să o punctez: nu orice lucru dureros trebuie justificat, acceptat ca „necesar” sau transformat într-o lecție frumoasă. Dar nici nu trebuie să rămânem prizonierii lui.
1. Nu tot ce ni se întâmplă „trebuia” să se întâmple
Una dintre cele mai mari tentații, când încercăm să dăm sens suferinței, este să spunem: „Dacă s-a întâmplat, așa a fost să fie.” Cartea ne invită să privim altfel.
Unele lucruri dureroase nu trebuiau să se întâmple. Unele răni vin din alegerile greșite ale altora, din propriile noastre alegeri sau din împrejurări peste care nu am avut nicio putere.
Să le numim durere nu ne face victime. Este primul pas spre vindecare, pentru că o rană pe care o negăm sau o cosmetizăm nu se poate vindeca.
2. Vindecarea nu șterge trecutul. Îi schimbă puterea asupra prezentului
Amintirea rămâne, dar durerea nu mai are aceeași stăpânire asupra noastră. Nu ni se cere să uităm și nici să ne purtăm ca și cum nu am fi suferit niciodată. Ni se cere să ajungem, printr-un proces de vindecare, în locul în care ceea ce ni s-a întâmplat nu ne mai dictează cine suntem.
Este, cred, una dintre cele mai mature moduri de a privi trecutul: nu îl putem rescrie, dar putem alege cum trăim mai departe cu povestea noastră.
Aici apare și dimensiunea duhovnicească a cărții. Vindecarea devine o lucrare interioară, care cere smerenie, discernământ și curajul de a ne întâlni cu părțile noastre pe care am prefera să le ascundem.
3. Rușinea transformă o rană în identitate
Mi-a rămas în minte comparația cu veteranul de război. Nu ne uităm la un veteran cu rușine pentru că a trecut prin război. Îi recunoaștem suferința, curajul și lupta. Atunci de ce ne privim propriile răni ca pe un stigmat?
O experiență dureroasă lasă urme, dar nu trebuie să ne devină definiția. Nu ești ceea ce ți s-a întâmplat. Vindecarea începe atunci când încetăm să ne rușinăm pentru ceea ce am supraviețuit.
Autorul vorbește despre un „eroism” al vindecării: unul discret, care înseamnă să ai curajul să lucrezi cu propriile răni și să nu le lași să se transmită mai departe.
4. Cum ne-am privi dacă am ști că Dumnezeu ne privește?
Cea mai puternică întrebare din aceste pagini este și cea mai simplă: cum ne-ar trata Dumnezeu însuși? Cum ne-ar privi Hristos în locul acela din noi de care ne este rușine?
Cartea propune compasiunea față de sine nu ca indulgență și nici ca scuză pentru greșelile noastre, ci ca formă de adevăr. Pot spune: Da, mi s-au întâmplat lucruri dureroase. Da, am făcut și eu lucruri pe care le regret. Da, sunt părți din povestea mea pe care nu le pot schimba. Dar nu ajung la concluzia: „Deci nu merit iertare. Nu merit iubire. Sunt un om defect.”
Compasiunea este opusul rușinii care ne macină și ne împiedică să creștem. Înseamnă să ne privim cu aceeași milă cu care am privi un om drag care a trecut prin ce am trecut noi.
În loc de concluzii
Vindecarea nu înseamnă că trecutul nu va mai durea niciodată. Înseamnă că durerea nu ne mai conduce viața.
Să privim în urmă fără rușine că am fost răniți. Să recunoaștem ce ni s-a întâmplat fără să ne definim prin asta. Să păstrăm înțelepciunea câștigată și să ne desprindem de frica, rușinea și durerea care ne-au ținut captivi.
Mai este ceva, și îl simt ca pe o responsabilitate față de cei care vin după noi: când alegem să lucrăm cu propriile răni, nu ne vindecăm doar pe noi. Creștem șansa ca ceea ce ne-a rănit să nu devină moștenire pentru copiii noștri.